Presa vremii
3 Italia şi macedo-românii
Poporul nostru, vorbesc de fraţii noştri răsfiraţi pe plaiurile Macedoniei, ambele versante ale Pindului şi Câmpia Muzachiei, a fost întotdeauna călăuzit de o idee mistică, în destinele sale.
Această idee, acest crez cu lungi rădăcini în adâncul sufletului este în salvarea, în singura lui mântuire de peire care va veni prin ajutorul Italiei. Şi este curios cum acest sentiment, această idee sunt comune la întreg poporul nostru. El crede cu fermă tărie că într’o zi prin poarta Valonei va veni – spre a-l salva – un popor frate cu dânsul. Puţin a lipsit ca acest crez să nu fie tradus în fapt în timpul războiului mondial. Evenimentele cari au urmat – departe de a-l desamăgi – l’au făcut mai îndărătnic în această credinţă. Cea ce n’a avut loc acum, va avea loc mai târziu, căci hotărârile soartei pot fi amânate, dar niciodată evitate.
Acei cari au fost la faţa locului în momentul când trupele italiene ocupau Pindul nu vor uita niciodată entusiasmul, delirul care a cuprins întreaga populaţie la ivirea noilor legiuni romane. Se vedea pe feţele tuturor acea fericire ce o dă întâlnirea de la frate la frate, cari de mult nu s’au văzut. Primirile cu flori de munte – curate ca şi sufletele lor –, arcurile de triumf improvizate, nu arătau oare întreaga pasiune pe care aceşti vechi descendenţi ai legiunilor romane o simţeau pentru fraţii lor, veniţi să aducă cuvântul de libertate a vechii Rome?! Cine va putea uita vreodată, venerabilă figură de apostol a lui Tomescu din Avdela, vechiu luptător al cauzei naţionale, când în cuvântarea de bun sosit – rostită în limba latină – spunea că a voit Destinul să vază iarăşi noile acquile
romane, în munţii cântaţi de poeţii din antichitate. Iar în tot timpul cât a durat ocupaţia, cum s’au simţit italienii, cari singuri mărturiseau că se aflau, tot aşa – dacă nu mai bine – ca şi printre populaţiile italiene. Spiritul de fraternitate a domnit pretutindeni, nici o nemulţumire din partea cuiva, în tot timpul cât au rămas printre dânşii. Mare a fost durerea când trupele italiene au evacuat regiunea Zagori-Pind, lăsând loc bandelor venizeliste venite să prade şi să schingiuiască. Mulţi au urmat retragerea, plecând în Albania, de unde nu s’au mai întors. Căci odată ce au gustat libertatea, n’au mai voit să suporte jugul greu al persecuţiunilor şi intoleranţei. Ei s’au retras mai târziu în Patria-Mumă, păstrând în ei nostalgia locurilor şi perspectiva viitorului, atât de frumos întrezărite. Cei rămaşi speră în Italia.
Speranţa aceasta nu va întârzia să fie înfăptuită. Cuvintelor pline de înflăcărare a profesorului Luigi Pàstine, Comisarul pentru Pind – «eravamo perduti, ci siamo ritrovati» – răspunde ecoul frăţesc, «ci avete cunoscuti, siete attesi».
Această idee, acest crez cu lungi rădăcini în adâncul sufletului este în salvarea, în singura lui mântuire de peire care va veni prin ajutorul Italiei. Şi este curios cum acest sentiment, această idee sunt comune la întreg poporul nostru. El crede cu fermă tărie că într’o zi prin poarta Valonei va veni – spre a-l salva – un popor frate cu dânsul. Puţin a lipsit ca acest crez să nu fie tradus în fapt în timpul războiului mondial. Evenimentele cari au urmat – departe de a-l desamăgi – l’au făcut mai îndărătnic în această credinţă. Cea ce n’a avut loc acum, va avea loc mai târziu, căci hotărârile soartei pot fi amânate, dar niciodată evitate.
Acei cari au fost la faţa locului în momentul când trupele italiene ocupau Pindul nu vor uita niciodată entusiasmul, delirul care a cuprins întreaga populaţie la ivirea noilor legiuni romane. Se vedea pe feţele tuturor acea fericire ce o dă întâlnirea de la frate la frate, cari de mult nu s’au văzut. Primirile cu flori de munte – curate ca şi sufletele lor –, arcurile de triumf improvizate, nu arătau oare întreaga pasiune pe care aceşti vechi descendenţi ai legiunilor romane o simţeau pentru fraţii lor, veniţi să aducă cuvântul de libertate a vechii Rome?! Cine va putea uita vreodată, venerabilă figură de apostol a lui Tomescu din Avdela, vechiu luptător al cauzei naţionale, când în cuvântarea de bun sosit – rostită în limba latină – spunea că a voit Destinul să vază iarăşi noile acquile
romane, în munţii cântaţi de poeţii din antichitate. Iar în tot timpul cât a durat ocupaţia, cum s’au simţit italienii, cari singuri mărturiseau că se aflau, tot aşa – dacă nu mai bine – ca şi printre populaţiile italiene. Spiritul de fraternitate a domnit pretutindeni, nici o nemulţumire din partea cuiva, în tot timpul cât au rămas printre dânşii. Mare a fost durerea când trupele italiene au evacuat regiunea Zagori-Pind, lăsând loc bandelor venizeliste venite să prade şi să schingiuiască. Mulţi au urmat retragerea, plecând în Albania, de unde nu s’au mai întors. Căci odată ce au gustat libertatea, n’au mai voit să suporte jugul greu al persecuţiunilor şi intoleranţei. Ei s’au retras mai târziu în Patria-Mumă, păstrând în ei nostalgia locurilor şi perspectiva viitorului, atât de frumos întrezărite. Cei rămaşi speră în Italia.
Speranţa aceasta nu va întârzia să fie înfăptuită. Cuvintelor pline de înflăcărare a profesorului Luigi Pàstine, Comisarul pentru Pind – «eravamo perduti, ci siamo ritrovati» – răspunde ecoul frăţesc, «ci avete cunoscuti, siete attesi».
