Mărturii

(....) Întorcându-ne acum la subiectul nostru, constatăm cu surprindere că românii din Pind, stăpâniţi de un romantism naiv, credeau cu fermitate că ocupaţia italiană era definitivă. Străini de tainele diplomaţiei, ei credeau, stârniţi de agenţi bine selecţionaţi, că Italiei, printr-un tratat – se zicea că acela dela Saint-Jean de Maurienne – îi fuseseră date aceste locuri. Dacă luăm în cercetare latură psihologică a acestei ramuri meridionale a neamului nostru, constatăm o mare asemănare cu caracterul popoarelor conlocuitoare. Fantesia meridională a grecilor o posedă şi macedo-românii; la fel şi credinţa lor în fenomene supranaturale.

Exista de mult credinţa că prin portul Valona, considerat oarecum ca o poartă de intrare în Peninsula Balcanică, va debarca un popor din Apus, care va aduce o mântuire a regiunilor acestora ameninţate mereu de nenorociri. Nimic mai simplu ca fantezia populaţiei care suferea de foamete cumplită, să vadă în italieni pe poporul profetizat.

De altfel acest sentiment şi credinţă exista chiar la greci, iar cele câteva lucrări pe care italienii le executaseră în Albania pentru nevoile lor militare dădeau o şi mai mare tenacitate credinţeilor. Mai era şi o altă latură. Francezii în zonele ocupate de dânşii aplicau cu stricteţe legile militare, ceeace îi făcea nesuferiţi populaţiei care căuta să exploateze după plac nevoile, lor, pe când italienii se purtau blând, aveau atitudini cuviincioase, se arătau concilianţi, ceeace îi făcea agreaţi de către populaţiile ocupate.

Ordinul de plecare a trupelor italiene a aruncat consternare în întregul Pind. Era duşul rece care deştepta pe cei amăgiţi până atunci de propriile lor iluzii, abil exploatate de către cei care aveau tot interesul să ţină treze aceste speranţe. Primele detaşamente de greci care au ocupat comunele părăsite de către italieni, erau formate din voluntarii armatei venizeliste dela Salonic, aşazişii soldaţi ai Armatei Naţionale. Ei erau conduşi de către foştii şefi ai bandelor de antarţi, cunoscători ai ţinuturilor muntoase.

Românii, văzându-se părăsiţi şi la discreţia unor asemenea autorităţi şi temându-se de propria lor viaţă, au preferat să plece şi dânşii. Au trebuit să plece învăţătorii şi fruntaşii naţionalişti cari ar fi putut atrage resentimentele şi ura şefilor de bandă precum şi răsbunarea grecomanilor cari văzuseră cu alţi ochi ocupaţia italiană. Deaceea în primele zile ale aşa-zisei reocupări au avut loc diferite incidente în centrele mai de seamă, româneşti. Astfel la Perivole, Avdela, Băiasa, Breazna, Samarina etc., ca să nu mai vorbim decât de centrele cele mai importante, jandarmii greci au început să maltrateze şi să aresteze pe românii rămaşi la căminurile lor. Numai apropierea trupelor italiene şi teama de o revenire a lor, îi făceau pe aceştia să fie mai prudenţi. Şi numai acestei cauze se datoreşte faptul că nu s’au înregistrat şi crime.

Situaţia internă a Greciei de pe atunci era din cele mai haotice. Venizelos instalându-se la Atena prin punerea baionetelor aliate, aparatul administrativ a fost dezorganizat prin demisia şi deportarea celor suspecţi că ar fi simpatizat cu regimul regalist. Această măsură a deportărilor în insule s’a întins şi în provinciile din restul Greciei, ceeace îi făceau pe cei urmăriţi să’şi caute mântuirea în regiunile ocupate de italieni, fiindcă aceştia din urmă nu se amestecau în treburile interne ale Greciei.

În acest timp românii din Samarina s’au arătat mai îndărătnici în a primi asemenea autorităţi care în realitate nu erau decât nişte cete de briganzi fără căpătâiu. Numai atunci însă li s’a permis intrarea în Samarina când autorităţile regulat constituite s’au prezintat spre a lua locul garnizoanei italiene. Pentru prima oară foştii antarzi ai bandelor teroriste au trebuit să aştepte şi să respecte voinţa românească.

Dar evenimentelese precipitau. Pe frontul italian de pe Carso şi Alpi austro-germanii rupseseră frontul la Caporetto. Pierderile suferite de către italieni în material uman şi tehnic erau foarte mari. Multe divizii aflate pe frontal din Albania fuseseră îmbarcate pentru Italia, cu destinaţia noului front, care nu se fixase încă. Deprimarea era generală printre italieni, cari cereau să fie duşi să lupte pe pământul patriei lor.

În asemenea împrejurări, fruntaşii comunelor au ajuns în Albania. Aci ei tot mai sperau la o reîntoarcere a trupelor italiene şi instituirea unui canton românesc al Zagorului - Pind. Trebuie să amintim aci că în luna iulie 1917 avusese loc la Samarina un congres al tuturor comunelor româneşti din regiunea Zagori - Pind care ceruseră prin delegaţii lor proclamarea independenţei Pindului şi Zagori şi organizarea lui în forma de canton. Toate acestea erau cerute de către populaţia românească care aştepta libertatea numai din partea Italiei, singura din puterile aliate care se interesase de soarta ei. 

Imediat după intrarea în Samarina a detaşamentelor greceşti au început arestările printre familiile rămase şi printre acelea cari aveau membrii plecaţi în Albania cu trupele italiene. Astfel au fost arestaţi 7 fruntaşi cari după ce au fost legaţi cobză au fost târâţi pe jos până la Grebena, iar de acolo la Kozani, unde au fost aruncaţi în închisoare. Procesul lor a durat mult, fiind acuzaţi de înaltă trădare împotriva statului. Dar, nu ştim apoi căror intervenţii, procesul a fost clasat, iar arestaţii puşi în libertate.

La Avdella incidentele s’au redus numai între elevii şcolilor româneşti cari purtau la chipiu tricolorul românesc şi jandarmii greci cari cu o zi înainte ocupaseră această comună. Este de remarcat aci, că majoritatea românilor naţionalişti din Avdella sunt stabiliţi în ţară, astfel încât persoane de vază în această comună nu rămân decât institutorii, preotul şi câţiva fruntaşi cari acum în urmă s’au stabilit şi ei în ţară.

La Perivole primul ocupant care a intrat după ce garnizoana italiană părăsise această comună a fost Ciucadana, originar de acolo şi prin urmare om cunoscut de către toţi ca un compatriot al lor.

Nu voi uita latura comică a acestei reocupări greceşti prin răposatul Ciucadana – român naţionalist pe vremuri – pe care împrejurări de ordin familiar îl îndepărtaseră dela această cauză. Aflându-se în mijlocul comunei, înconjurat de învăţătorul Stavro, tot din Perivole şi de câţiva păstori pe cari numai curiozitatea îi strânsese în jurul lor, strigau şi vociferau împotriva romanizanţilor vânduţi italienilor şi făceau declaraţii de patriotism neclintit către Mama lor Grecia.

Atunci însă cineva şopteşte: vin italienii, se zăresc italienii la Zvornu. A fost o panică de nedescis printre aceşti doi eroi de operetă. Au fugit mâncând pământul.

Şi într’adevăr, prietenul nostru Mario Beccaria, un vlăjgan din Piemont care cu o zi înainte părăsise comuna, fusese trimis de către comandantul batalionului care se afla la Băiasa, în fruntea a 40 de soldaţi pentru a verifica zvonurile cari circulau în privinţa unor pretinse maltratări din partea grecilor, maltratări pe care le-ar fi suferit românii din Perivole şi Avdella.

Totodată o echipă de vre’o zece soldaţi a fost trimeasă la Avdella. Caporalul grec împreună cu cei zece jandarmi au fugit şi s-au ascuns în apropiere. Seara târziu au putut intra, după repetatele asigurări ale primarului că italienii au plecat şi că nu mai este nici o teamă de dânşii.

Seara târziu Beccaria cu soldaţii săi s’au retras spre Băiasa. Ciucadana şi Stavro au fost găsiţi înmărmuriţi de frică la marginea Perivolei. Şi unul şi celalt au fost răpuşi anul următor, unul de glontele lui Ververa, un bandit grec, iar celalt, ilariantul învăţător grec Stavro, de secera nemiloasei gripe spaniole.

La Băiasa, românii s’au opus intrării jandarmilor greci cari veneau dinspre Ianina. Aci însă se afla încă garnizoană italiană şi prin urmare românii puteau acţiona la adăpost de orice represalii. Dar au trebuit să plece cu toţii când italienii s’au retras spre Albania. La fel, incidente mărunte au avut loc la Breazna şi Pades, precum şi în alte centre mai mici.

În refugiul lor din Albania, românii au fost primiţi foarte bine de către şefii militari ai armatei de ocupaţie care au căutat să-i aranjeze în diferite posture de înceredere.

*

În acest timp încolţise ideea creierii unui nucleu de voluntari români care urma ca mai târziu să se transforme în legiune românească. Ideia a prins la început, dar mai târziu, când s’a aflat că legiunea era să fie vărsată la Depositul miliţiilor albaneze, ea a încetat de anima pe voluntari, iar recrutările se făceau din greu când nu se făceau deloc. Italienii voind a menaja susceptibilitatea albanezilor – aşa spuneau ei – bruscau în schimb pe acea a românilor. Legionarii români erau nevoiţi pentru a complace albanezilor, să poarte căciula albă şi cocarda cu vulturul bicefal a lui Scanderbeg. Dar acela care cunoaşte antagonismul dintre români şi albanezi, antagonism multisecular pe care tirania satrapului din Iania l’a accentuat şi mai mult n’ar fi comis greşeala pe care numai italienii erau în stare s’o comită, adică aceea de a pune pe aromâni cu albanezi laolaltă. Din acel moment, legiunea românească din Albania a fost ocolită.

Chiar şi voluntarii cari se angajaseră erau acum ostili continuării unei asemenea legiuni care nu se deosebea de acea a albanezilor decât cu numele. După ruperea frontului macedonic de către armatele aliate, Legiunea românească care se afla în regiunea Premeti a fost retrasă la Argirocastro. De atunci şi-a început activitatea ei căci în tot timpul verii ea se exersase la Premeti şi împrejurimi. 

Pentru a explica felul cum s’a născut această legiune ţinem să adăugăm că ideea a pornit de la Francesco Fazi fostul comisar civil al armatei de ocupaţie pentru regiunea Epirului. După retragerea italienilor dela Ianina el fusese numit în aceiaşi calitate la Argirocastro pentru Albania de sud. (...)

Ca o concluzie, putem adăuga următoarele. Toate sforţările făcute în 1917-1919 au fost zadarnice întrucât a lipsit şeful şi un program bine stabilit. Românii din Pind au făcut toate acestea împinşi de sufletul lor latin către un popor frate cu dânsul; dar soarta şi realitatea erau altele decât acelea pe care le-au dorit inimile lor”.

N. Zdrulla, Mişcarea aromânilor din Pind II. Retragerea trupelor italiene (Memorii 1917), în „Revista macedoromână", II, nr. 1, 1930, pp. 61-66 apud Stoica Lascu, Evenimentele din iulie - august 1917 în regiunea Munților Pind - încercare de creare a unei statalități a aromânilor. Documente inedite și mărturii. Studiu istoriografic și arhivistic în Revista Română de Studii Eurasiatice, Anul III, vol. 3, nr. 1-2 / 2007