Mărturii

(...) În mijlocul acestor frământări, singura populaţia românească din regiunea Pindului stătea liniştită fără să se amestece în luptele celor două fracţiuni. Toate sforţările pe care le făceau emisarii venizelişti de a determina populaţia acelui ţinut să se declare pentru ei au rămas zadarnice. Aceste două fracţiuni cari se duşmăneau nu puteau aduce o îndreptare a răului de care suferea acel ţinut. Se ştie că după atacul de la Atena guvernele aliate au decis blocarea Greciei şi interzicerea aprovizionărilor din afară. Una din regiunile mai crunt lovite de această măsură a fost regiunea muntoasă a Pindului. Cu toate acestea, spiritul politic al aliaţilor a adus acestei măsuri un corectiv.

Ştiind că această parte a Greciei era locuită de o populaţie de origine latină, care nu
avea nimic comun nici cu limba nici cu aspiraţia cu naţiunea dominantă, a căutat
să o atragă în orbita lor. Încercările au reuşit mai mult dinspre partea italienilor.
Aceştia, cu un tact deosebit, au început să se intereseze de soarta acestei populaţii aşezate pe cele două versante ale Zagorului şi Pindului. Foametea în regiunea Zagorului începuse să facă victime. Italienii au ştiut prin aprovizionările de porumb şi grâu să-şi câştige simpatia acestei populaţii. Printre locuitorii din regiunea Pindului cu populaţie nestabilă, unde sentimental naţional era mai desvoltat şi situaţia materială mai bună, a început să-şi facă încetul cu încetul ideea de libertate. De sigur că această idee era mai mult de ordin sentimental şi ea ducea la realisarea multor aspiraţii. Pe de altă parte, încă din iarna anului 1917, populaţia trăia îngrijorată de situaţia nesigură prin evacuarea regiunei de către autorităţile greceşti. În modul acesta, curentele pro sau contra se puteau creia uşor, fără ca cineva să fi putut stăvili noua stare de lucruri care se creia. În primăvara acelui an foametea bântuia şi mai aprig în
regiunile muntoase ale Greciei. În special situaţia regiunei Zagor ajunsese critică.
Şi de data aceasta tactul politic al comandamentului italian a ştiut să se folosească de această situaţie. Italienii ocupă încă din toamna anului 1916 orăşelul Coriţa şi aci făcură un important centru de aprovisionare a regiunei Zagorului. Din acest punct ei puteau să controleze şi să intre în legături directe cu satele aromâneşti din Zagor şi Pind.

Astfel stăteau lucrurile când aliaţii au decis ocuparea Greciei şi aducerea la cârmă a guvernului venizelist de la Salonic. Italienilor li se reservase ca zonă de ocupaţie Epirul întreg cu oraşul Ianina şi regiunea muntoasă a Pindului până la râul Venetic, de unde începe Macedonia propriu-zisă. Pe la sfârşitul lui mai 1917 trupele destinate pentru ocupaţie erau concentrate la Kalibaki, punct aşezat la răspântia drumurilor cari se resfiră în cele patru direcţii ale Epirului. Aceste trupe erau destinate să ocupe oraşul Ianina, cu misiunea să se întindă cât mai la sud, pentru a preveni o eventuală debarcare la Preveza a francovenizeliştilor. Astfel, în primele zile ale lunei iunie, italienii ocupă prin surprindere oraşul Ianina, trimiţând apoi trupe de cavalerie uşoară pentru ocuparea zonei lor de influenţă Mezzova – Amer – Turia - Kyprio, la vechea frontieră greco-turcă din 1912. O altă parte, întinzându-se la sud pe şoseaua ce duce spre Preveza, s’a izbit de înaintarea venizeliştilor, oprindu-se pe loc. Al doilea grup al trupelor de ocupaţie a fost concentrat la Coriţa. Efectivul lor nu era decât al unui batalion din miliţia teritorială şi făcea parte din regimentul 24 Casale - Monferrato. Acest batalion trebuia să ocupe satele şi oraşele româneşti din regiunea Zagor-Pind, rămase isolate de restul Greciei prin ocuparea liniei Mezzovo - Kiprie.

În timpul acesta, după cum am văzut mai sus, foametea se făcea din ce în ce mai simţită. Locuitorii satelor româneşti cari iernează pe câmpiile Tesaliei, începeau să se întoarcă la munte cu turmele lor, nu fără grije de spectrul ameninţător al foametei. Dar ştirile ajunseseră la dânşii despre modul cum locuitorii satelor cu populaţie stabilă din Zagor se aprovizionau din zona de ocupaţie italiană. S’au trimis atunci din partea lor delegaţi pentru a lua contact cu autorităţile din Coriţa. Detaşat pe lângă subprefectura din Coriţa în calitate de comisar al trupelor era marele filo-român L. Pastine. Acesta făcuse mult pentru nenorocita populaţie a Zagorului, care suferise cea dintâi consecinţele blocului, trimiţându-i uneori gratuit mari cantităţi de provisiuni. Cu sosirea
primăverei au venit la Coriţa primii delegaţi ai Pindului unde conştiinţa era mai vie. Li s’a pus şi acestora la disposiţie cerealele de care ei aveau nevoie, constituind şi un birou de repartizare pe sate şi comune. Dificultatea cea mai mare era aceea a transporturilor, de oarece camioanele militare erau necesare trupelor de pe front. S’a resolvit şi această greutate, făcându-se apel la toţi cărvănarii aromâni din regiunea Pindului, să meargă la portul de debarcare Santi-Quaranta, unde puteau încărca direct. Apelul a fost auzit de către toţi cărvănarii care s’au executat imediat. S’a văzut atunci pe drumurile din munţii
Pindului mii de cai încărcaţi cu grâne şi porumb venind de la Santi-Quaranta. Acest fapt a predispus populaţia acelor ţinuturi la sentimentul de recunoştinţă faţă de italieni şi sute de delegaţi din tot ţinutul au venit la Coriţa să-şi exprime mulţumirea lor şi sentimentul de recunoştinţă faţă de Italia.

Între timp primele detaşamente intră în Ianina. În regiunea Coriţa trupele batalionului din regimentul 24 erau gata de înaintare, dar nu aveau numărul necesar al cailor pentru transportarea provisiilor. Comisarul Pastine, printr’un apel făcut delegaţilor – presenţi acolo – i-a rugat să îndemne cărvănarii din Pind să-şi ia asupra această grijă. N’a fost nevoie de multă discuţie, de oarece cărvănarii s’au oferit singuri şi astfel totul a fost gata pentru a doua zi. În prima zi a lunei iunie 1917, trupele, în frunte cu maiorul-comandant, s’au pus în mişcare. Drumul din Coriţa spre ţintul Zagor e în pantă destul de pronunţată.
Pe la amiază capul coloanei ajunge la cătunul Grijban, unde se dă semnalul de oprire. Aci a fost nevoie de vre-o două ore de aşteptare până la sosirea provisiunilor întârziate din causa drumurilor rele. Însoţeau aceste trupe şi toţi delegaţii satelor Zagori-Pind, singurele autorităţi ale regiunei – de 8 luni de zile.

Seara s’a dat cantonament trupelor tot la Grijbani, de oarece se aştepta sosirea a
unei jumătăţi de convoi de provisiuni. A doua zi trupele s’au pus în mişcare şi
au ocupat satul Paleo-Seli, iar mai încolo Pades (Pădz), unde au lăsat garnisoană
o companie cu un căpitan. Restul trupelor a continuat drumul mai departe, făcând popas în satul Armata. Populaţia acestor trei din urmă sate este românească, afară de Grijbani, moşie cu 20 locuitori albanesi. Palio-Seli este un sat cu populaţie săracă, în mare parte femei şi copii, populaţia masculină fiind plecată în străinătate. Pădz e la fel cu Palio-Seli, dar cu stare ceva mai bună. Aci gospodarul comunei este d-l Paponi, om bine cunoscut. Armata, cătun sărăcăcios, la fel ca Palio-Seli. Trupele se odihnesc după marşul obositor din această zi. În dimineaţa zilei următoare ele se pun în mişcare.

La răspântia drumurilor spre Samarina o companie în frunte cu căpitanul se desparte de
restul trupelor, însoţit fiind de delegaţii acelei regiuni. Maiorul comandant al batalionului se îndreaptă spre satul Breazna unde ajunge la ora 11 a.m. Aci rămâne garnisoană efectivul unei jumătăţi de companie cu un locotenent. Spre seară, maiorul cu trupele lui se îndreaptă spre Băiasa şi poposeşte în mijlocul unei păduri de pini şi mofliţi, unde au întins şi corturile. În dimineaţa celei de-a patra zi, maiorul comandant, comisarul Pastine şi delegaţii comunelor din Pind sunt primiţi de către populaţia din Băiasa, ieşită întru întâmpinare la o jumătate oră departe de comună. A făcut impresie corul elevilor şcoalei care cânta diferite marşuri româneşti şi italieneşti. Populaţia delira de bucurie, iar căpeteniile italiene erau foarte mişcate. Che brava gente, clamau soldaţii. Intrară în regiunea Pindului românesc, cu tradiţie naţională. A doua zi un detaşament sub comanda unui locotenent, Mario Beccaria din Torino, urca drumul ce duce spre Perivole.

După patru ore de mers suntem întâmpinaţi de toată populaţia cu clerul în frunte, care eşise la o oră depărtare de comună. Ca la Băiasa, şi la Perivole s’au făcut aceleaşi pregătiri de primire. Elevii şcoalelor erau aranjaţi pe ambele părţi ale drumului, ţinând în mâini ramuri de pin şi flori de munte. Clopotele de la toate bisericile sunau a triumf. În comună o surprindere plăcută: arcuri de triumf rustice şi piaţa pavoasată cu diferite steaguri ale ţărilor aliate. Comisarul Pastione are cuvinte măgulitoare pentru această populaţie romană. Soldaţii simpli sunt şi ei mişcaţi. Nu se aşteptau ca în acea zi să fie oaspeţii comunei şi ospătaţi cu douăzeci de miei în frigare. La fel şi locotenentul Beccaria, care nu-I venea a crede că comuna a îngrijit de locuinţa soldaţilor şi de a sa proprie.

A şasea zi dela plecarea din Coriţa pornim spre Avdela cu un mic detaşament de vre-o douăzeci de soldaţi. În afară de comună clerul cu populaţia primesc în urale nesfârşite pe representanţii guvernului italian. Bătrânul Tomescu, unul din apostolii mişcărei naţionaliste din Pind – azi decedat – rosteşte cuvântarea lui de bun sosit în limba latină, pe care o cunoştea perfect. Îi răspunde cu lacrimi în ochi şi plin de înflăcărare comisarul Pastine. Toată ziua, populaţia acestei comune a sărbătorit evenimentul ocupării Pindului de către italieni cu un deosebit fast. Seara au avut loc retrageri cu torţe. Aci a fost ultimul punct unde italienii au aşezat trupe de ocupaţie stabile. La Samarina primirea a fost tot aşa de măreaţă ca şi în celelalte centre ale Pindului. În Zagor populaţia îşi exprima mulţumirea prin delegaţii ei, pe când în Pind întreaga populaţie lua parte la bucuria generală în mod sgomotos. Ultimul post comandat de un ofiţer era la Perivole şi de aci depindeau şi satele locuite de copăceari: Tişte, Silio, Monachiti
etc. De postul de la Samarina depindea şi comuna românească Smixi, fără post stabil. Apoi toate aceste detaşamente dislocate erau sub comanda cartierului general pentru Pind cu sediul la Doliani, în Zagor. În timpul ocupaţiei italiene, liniştea a fost deplină în tot ţinutul. Nu s’a semnalat nici un incident între populaţie şi trupă, ceea ce a fost rar în deosebi în ţinuturile Tessaliei ocupate de francezi, unde s’au produs incidente mici între populaţie şi trupă.

Populaţia din Pind şi Zagor a ţinut şi un congres în ziua de 27 iulie 1917. Au fost trimise delegaţii la Samarina pentru a examina noua stare de lucruri creată prin ocupaţia italiană. La sfârşitul desbaterilor s’a votat în unanimitate o moţiune în care se cerea o viaţă liberă de stat în forma unui canton aromânesc al Pindului sub protecţia Italiei65. S’a trimis guvernelor aliate hotărârile congresului, cerându-li-se sprijinul lor la desideratele lor enunţate în acel congres.

Pe la mijlocul lunei august, trupele italiene primesc ordinul de evacuare a regiunei Pindului. Consternarea şi durerea printre locuitori a fost mare. În urma retragerii locul lor a fost luat de către detaşamentele de jandarmi venizelişti, conduşi fiind de foşti şefi de bandă. Notabilităţile române neputând suporta jafurile şi intoleranţa lor au fost constrânse să părăsească – odată cu italienii – locurile lor de origine, căutând refugiu în Albania de Sud.

N. Zdrulla, Mişcarea aromânilor din Pind în 1917, în „Revista aromânească", I, nr. 2, 1929 apud Stoica Lascu, Evenimentele din iulie - august 1917 în regiunea Munților Pind - încercare de creare a unei statalități a aromânilor. Documente inedite și mărturii. Studiu istoriografic și arhivistic în Revista Română de Studii Eurasiatice, Anul III, vol. 3, nr. 1-2 / 2007